LIVIU NEGOIŢĂ

Se întîlnesc rar într-un om politic atît probate calităţi manageriale şi operaţionale cu inteligenţă, viziune, ataşament doctrinar. Liviu Negoiţă chiar este acel om de dreapta de care are nevoie România. Refuzul PNL şi PSD de a sta măcar de vorbă cu acest om este descalificant din toate punctele de vedere. Ura lor dezlănţuită împotriva lui Traian Băsescu îi face să nu mai discearnă între oameni. Sigur că dl Croitoru este un om absolut onorabil. În plus, dl Negoiţă este şi un om politic redutabil. Dar liderii PNL şi PSD nici nu vor să audă. Simplul fapt că dnii Croitoru şi Negoiţă sînt mandataţi de dl Băsescu îi transformă în inşi nefrecventabili.

Nu există nici un motiv pentru cei care spun că Johannis e bun de prim-ministru pentru că a gestionat bine Sibiul să-l refuze pe Negoiţă. În fond, nominalizarea lui Liviu Negoiţă demască o ipocrizie. În realitate, nici PNL, nici PSD nu dau două parale pe Johannis ca prim-ministru. Ei vor pur şi simplu să-l învingă pe Traian Băsescu. Faptul că în România de astăzi majoritatea parlamentară nu este interesată de premier, ci de răpunerea în alegeri a preşedintelui este, acum, de necontestat.

Postul tv. “Realitatea” a reacţionat complet neprofesional. La Ştiri, cu un CTP exoftalmic în rol de acuzator paroxistic, apare ştirea că cetăţenii sectorului 3 sînt nemulţumiţi de Negoiţă şi că există suspiciuni asupra unor cheltuieli ale Primăriei. Suspiciuni. Atît! Postul care îl acuză pe Traian Băsescu că îi face pe Patriciu, Vîntu şi Voiculescu “mafioţi” fără probe, spune că există suspiciuni asupra unor cheltuieli publice verificate şi răs-verificate de Curtea de Conturi şi atît. Informaţiile rele despre Liviu nu sînt probate ci pur şi simplu citite de pe promter de domnişoara cu buze subţiri şi aspect diafan. Ruşine sa le fie!

O realitate cu Realitatea

Acum cîteva zile, o discuție între un important lider politic și unul dintre oamenii de la vîrful trustului ”Realitatea – Cațavencu”. Omul politic: ”Domne, de ce tratați așa candidatura lui Traian Băsescu? Nu dați nici o știre pozitivă despre el, nu transmiteți mitingurile lui, hăituți în toate emisiunile pe susținătorii lui, îi puneți pe umeri toate relele din lumea asta și nimic bun?” ”Ce să-i facem, e singurul care îl atacă pe SOV”, a venit răspunsul imediat. Asta pentru cei care mai cred că, de fapt, aversiunea mogulilor pentru Traian Băsescu este un fel de joc pus la cale în spatele ușilor închise.

Înțeleg bine că un patron are tot dreptul să facă ce vrea el cu ceea ce are în proprietate. Dar, totuși, a deține  mass - media e altceva decît a deține un autoturism, un bloc sau acțiuni la un combinat siderurgic. Un mijloc de presă este, mai mult decît altele, un purtător de responsabilitate socială. Această responsabilitate este de multă vreme abolită la Realitatea tv, asta e clar. Dar nu cumva acest tratatment aproape insuportabil pe care Realitatea tv îl aplică lui Traian Băsescu folosește acestuia, în cele din urmă?

ONGeală

Ce părere aveţi despre poziţia celor patru ONG referitoare la “prefraudarea” alegerilor prezidenţiale prin referendum? Fac ele politică sau civism?

POPORUL LA ALEGERI

Pe măsură ce se apropie alegerile, spectatorii mai mult sau mai puțin angajați ai spectacolului politic devin tot mai cunoscători. Ei știu tot: ce crede poporul atît în întregul lui dar și ce crede oricare parte din popor, ce crede fiecare om în parte – de la sat sau de la oraș, femeie sau bărbat, tînăr sau bătrîn -, ce trebuie să spună candidatul care vrea să cîștige, ce trebuie să nu spună candidatul care nu vrea să piardă, cum trebuie să se poarte candidatul ca să ajungă sigur în turul II, dar și ce ar trebui să facă el ca să evite capcanele celorlalți competitori. Un excelent consultant electoral spunea că cel mai periculos lucru pentru un candidat sau pentru sfătuitorii lui este să fie convinși că știu cum gîndește electoratul. Îl cred.
La nivelul electoratului masiv, acolo unde instinctul de massă se manifestă plenar, există două prejudecăți care s-au confruntat mereu. Prima, cea a continuității, care spune ”mergem tot cu ăsta care e acum, pentru că altul mai bun nu e” și a doua, cea a schimbării, care spune ”hai să încercăm și pe altul, că ăsta am văzut de ce e în stare”. În fiecare an electoral aud oameni spunînd ba una, ba alta. Pînă la urmă, va învinge candidatul purtat de ”clișeul” cu cei mai mulți aderenți. De fiecare dată, pînă acum, a învins ”schimbarea”. În 1996, în 2000 și în 2004 poporul a schimbat președintele. Nimeni nu a reușit două mandate consecutiv. Va fi Traian Băsescu primul?

Isărescu este unic!

Trăim vremuri nebune! Parlamentul devine, din ce în ce mai mult, un spatiu al iraționalului dezlănțuit. Am văzut, acum vreo doi ani, cum poate un Parlament ales democratic să devină irațional-dictatorial. Acum, vedem iarăși. O majoritate unită de o ură gîlgîitoare împotriva lui Băsescu votează absolut orice sub puterea acestei uri. Orice sau oricine are o oarecare legătură cu Băsescu este imediat lichidat. Dimpotrivă, orice pare a avea potențialul de a-l enerva, de a-l opri din cursa electorală, de a-i șubrezi șansele sau pur și simplu de a-i strica planurile lui Traian Băsescu este votat și implementat de urgență. Pentru Parlamentul nostru nu mai există un alt criteriu în afara lui Băsescu pentru orice decizie, oricît de mică sau de mare. Obsesia anti-Băsescu a desfigurat pur și simplu Parlamentul României. Un singur exemplu: primim la Parlament scrisoarea președintelui prin care acesta solicită să consulte Camerele în vederea referendumului.  Art. 7 din Regulamentul ședințelor comune spune așa:  ”La solicitarea Preşedintelui României, primirea mesajului adresat Parlamentului se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi sau, după caz, la data solicitată. După primirea mesajului, Parlamentul poate hotărî dezbaterea acestuia. În acelaşi mod se va proceda şi cu alte cereri ale Preşedintelui României formulate în exercitarea atribuţiilor sale.” Conform Constituției, dar și Legii 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, președintele României poate consulta poporul prin referendum în orice chestiune de interes național. Orice om normal, firesc în gîndire, cu respect față de lege, este de acord că Parlamentul trebuia să ia în discuție această scrisoare cu prioritate. Așa spune Regulamentul. Ei bine, majoritatea anti-Băsescu din Birourile Permenente reunite a decis ceva cu adevărat unic în istoria Parlamentului. Scrisoarea va fi trimisă mai întîi comisiilor juridice reunite pentru a se vedea dacă este…constituțională! Cu siguranță, peste două săptămîni comisiile juridice vor răspunde că nu sînt competente să se pronunțe asupra constituționalității unei scrisori. Ceea ce e cît se poate de adevărat.  Stupefiant! Deși regulamentul spune clar ce drum urmează o asemenea solicitare, majoritatea anti-Băsescu decide altfel. Și fără drept de apel.

Cea mai dură lecție pe care o ia oricine în Parlament este că votul majoritar bate regulamentele, bate legea, bate Constituția, bate orice. Nu există adevăr, nu există dreptate, nu există logică, nu există lege. Există, doar, votul! Pentru cineva ca mine, aceasta este o lecție înspăimîntătoare.

De altfel, un respectabil senator liberal mi-a spus imediat după ședința pe care o evoc mai sus: ”Faceți-vă o majoritate cît mai repede dacă sînteți în stare, pentru că din momentul acesta nu mai contează ce scrie prin regulamente sau legi – vă tocăm cu votul noii majorități pînă vă terminăm”

Ei bine, în acest vacarm de resentiment și de ură, în acest adevărat balamuc constituțional, în acest tsunami irațional, în acest Parlament în care tranșeele sînt adînci și soldații care le umplu sînt aproape rinocerizați, am trăit zilele trecute o clipă neverosimilă. La ședința de votare a noului Consiliu de Administrație al Băncii Naționale, toți, dar absolut toți senatorii și deputații au aplaudat îndelung un om. Grupurile politice – toate! – i-au mulțumit și s-au înghesuit să susțină propunerea de a i se acorda încă un mandat în fruntea Băncii. Cînd a fost invitat să vorbească, s-a făcut liniște absolută. Toate acestea sînt inimaginabile în Parlamentul de azi. Un om să strîrnească respectul tuturor deputaților și senatorilor noștri!  De cînd sînt eu în Parlament, nu a existat vorbitor să nu fie huiduit, îngînat, apostrofat sau direct jignit în timp ce a vorbit de la tribună de membri ai altei galerii politice. Mugur Isărescu este primul om care, într-un Parlament grav bolnav de dihonie, a făcut unanimitate! M-am gîndit dacă în România de astăzi ar exista un altul. Dacă excludem sportivii faimoși ai țării sau marii actori, cred că nu. Asta vorbește de la sine despre calitățile și statura lui Mugur Isărescu, un personaj învăluit într-un fel de halou legendar, purtător al unui gen de aură mistică în stare să impresioneze și să reducă la tăcere pe orice cîrtitor din acest neam de cîrtitori. Dar mai vorbește și despre starea lamentabilă (morală, intelectuală, dar și psihică) a Parlamentului nostru.

Despre criza politică şi alte crize

Mă uit la dl Geoană şi la toţi ceilalţi lideri PSD vorbind despre criză. Au figuri apocaliptice, cuvintele lor sînt plumburii, gesturile alarmate. Ai zice că plecarea lor din guvern înseamnă sfîrşitul României. Mi-am amintit că un faimos comandant militar francez a spus, odată, că pentru el e criză cînd se înfiinţează la Élysée celula cu acest nume. La fel pare a fi şi pentru pesedei. E criză “fără precedent”, “catastrofală” sau altele asemenea cînd zice dl Geoană. Retorica apocaliptică a roşilor are, cred, două intenţii. Prima, pur electorală: dl Băsescu trebuie făcut vinovat de toate relele cu putinţă şi mai mult decît atît , cu subînţelesul că este o natură conflictuală inadecvată rolului de preşedinte aşa cum îl înţelege dl Geoană. A doua, pentru uz intern: pesedeii trebuie să înţeleagă că proiectul Parteneriatului pentru România a eşuat exclusiv din cauza dlui Băsescu. De aici şi explicaţiile absolut ridicole de genul că dl Nica era un fel de arhanghel în luptă cu infractorii de toate dimensiunile şi tocmai de aceea dnii Boc şi Băsescu, prieteni ai infractorilor, l-au îndepărtat. Sigur că dl Nica a fost un ministru slab. Foarte slab. Dar asta nu are a face, pentru că, speră dl Geonă, oamenii cred ce li se spune, nu ce văd singuri.

Aşa cum era de aşteptat, corul sumbru al crizei este susţinut de presă. Plecarea pesedeilor din guvern a fost arătată pe ecranele tv. în imagini sepia, ilustrate cu muzici de percuţii grele, întunecate – un adevărat prohod!

Sigur că nu e nici un dezastru politic. Sigur că mai repede decît se aşteaptă numărătorii de zile de interimat Parlamentul va vota un nou cabinet Boc. Sigur că adevărata criză este cea economică.

În ceea ce priveşte PSD, iată o vorbă a bătrînului Churchill: “Situaţia este foarte gravă pentru o convingere politică sau un partid politic atunci cînd trebuie, fără voia lor, să apeleze la catastrofe naţionale pentru a-şi promova cauza”.  PSD vorbeşte obsesiv şi încercănat despre criză tocmai pentru că este un partid în plină criză…

PDL şi PNL – acum şi mîine

Alegerea dlui Crin Antonescu în fruntea PNL a fost primită cu ostilitate de mai toţi cei care îl susţin pe preşedintele Băsescu. Sigur, dacă ar fi fost reales dl Tăriceanu, ostilitatea ar fi fost mai mare. În orice caz, din afara PNL, alegerea dlui Antonescu este salutată doar de dl Ion Iliescu, ceea ce, pot să pun pariu, nu-i face dlui Antonescu o mare plăcere. Că e nou sau e vechi dl Antonescu, că vorbeşte bine sau prost, că a facut ceva pe lumea asta ori nu, mi se par probleme secundare, de vreme ce PNL nu a căutat să se reformeze, ci doar să-şi împrospăteze garnitura de conducere. Şi eu m-am întrebat cum de cred cei din PNL că vor cîştiga prezidenţialele cu un candidat care a pierdut alegerile în colegiul uninominal în care a candidat astă-toamnă. Dar, asta e treaba liberalilor. Din punctul meu de vedere, altceva e cu adevărat important.

Ostilitatea despre care vorbeam este justificată, pentru că dl Antonescu a fost constant unul dintre cei mai necruţători critici ai dlui Băsescu. Dl Antonescu a intrat singur într-o luptă retorică dură şi, după ce a cărat “pumni” adversarilor săi , nu se poate aştepta sş primească altceva înapoi. Dar dl Antonescu este, pînă la urmă, o persoană. Iar pe mine, om politic de dreapta, mă interesează mai mult decît drumul în politică al dlui Antonescu, drumul în politică al PNL. Debarcarea aproape totală a echipei dlui Tăriceanu a fost, cred, o decizie corectă a Congresului PNL care trebuie aplaudată de oricine crede că Romania are nevoie de o dreaptă politică puternică, modernă, bine articulată şi bine conturată ideologic. Felul în care au guvernat - mai mult cu ochii după dl Hrebenciuc decît cu ochii la problemele României -, dar şi comportamentul politic de după alegerile din noiembrie , a dovedit că tandemul Tăriceanu-Olteanu este de o mediocritate politică înspăimîntătoare.  Dar eu mă gîndesc la viitor. Chiar cred că, din acest moment, dnii Tăriceanu şi Olteanu sînt trecut şi felicit sincer PNL pentru această decizie.

Mie, unul, mi-e foarte clar că relaţia actuală dintre PNL şi PDL este departe de a fi o relaţie firească între două partide de dreapta. Ea nu putea fi schimbată sub dl Tăriceanu. Acum, cu noua conducere liberală, cred că există o bună şansă ca cele două partide să deschidă un dialog constructiv la vîrf. În acest moment, relaţia fiecăruia dintre cele două partide de dreapta cu marele partid de stînga este cu mult mai bună decît relaţia dintre ele – e complet anormal! Sigur, procesul reapropierii va fi îndelungat. Ar fi utopic să credem că peste noapte vor fi reclădite toate podurile rupte. Dl Tăriceanu nu a rezistat presiunilor dlui Băsescu şi s-a refugiat în braţele generoase ale PSD distrugînd astfel Alianţa DA, deşi, s-a văzut tot timpul în sondaje şi s-a văzut la alegerile din noiembrie, acest gen de construcţie politică de dreapta are susţinere electorală masivă. Acum, după ce vedem rezultatele guvernării Tăriceanu, e clar ca lumina zilei că dl Băsescu avea dreptate să acuze în termeni duri felul în care dl Tăriceanu conducea guvernul.

Asadar, nu mă aştept ca relaţiile dintre partidul meu şi PNL să devină prieteneşti peste noapte. Vor trebui să treacă, desigur, alegerile care vin. PNL va trebui să se obişnuiască cu ideea că dl Băsescu va avea un al doilea mandat. Şi noi va trebui să ne obişnuim cu ideea că e mai firească o colaborare cu PNL decît una cu PSD. Dar, după ce toate aceste clarificări se vor fi întîmplat, undeva în 2010-2011, după ce va avea loc şi Congresul PDL, am convingerea că spectrul politic se va normaliza şi se va stabiliza, spre binele României.

PS. PNL are acum, dacă nu mă înşel, al 6-lea preşedinte de după 1990. La PSD (fost PDSR), dl Geoană e al 3-lea. La PD (pînă să devină PDL) au fost tot 3. Interesant este că, la liberali, schimbarea preşedinţilor de partid se petrece cu mai mult calm, iar cutremurul interior produs de reaşezare nu este atît de mare pe cît este la celelalte partide. Cred că tranziţia de la dl Băsescu la dl Boc după ce dl Băsescu a devenit preşedinte al României a fost cea mai lină schimbare de preşedinte de partid important – dar acela a fost un caz foarte specific. Însă, remarc încă o dată , structura instituţională a PNL este flexibilă şi democratică. Sigur, nu au lipsit momentele dictatoriale, precum excluderea din partid a “platformiştilor”, dar eu cred că acela a fost un moment singular – ruşinos pentru partid, fără îndoială – şi că PNL nu este caracterizat de asemenea decizii politice.

Cum am plecat de la “Cotidianul”

Sînt trist pentru că TRU pleacă de la “Cotidianul”. Ziarul meu preferat pierde pe unul dintre cei mai buni autori pe care i-a găzduit vreodată în paginile sale. 

Citesc în “Cotidianul” textul de despărţire al lui TRU. Iată-l. Am fost, cu ceva vreme în urmă, în aceeaşi situaţie. Şi eu am scris un text de despărţire. Iată-l. Nu ştiu detalii despre plecarea lui TRU, dar ştiu că mulţi simt o înclinare tot mai evidentă a ziarului spre o anume opţiune politică. Acum, cu decizia de a se rupe de TRU, argumentele acestora se întăresc.

Pentru că se discută despre asemănarea dintre cele două plecări (a lui TRU şi a mea), ca de pildă aici, povestesc cum am plecat eu. După discuţii private cu lideri ai PDL referitor la candidatura mea la uninominalele din 2008, am decis că voi candida. Am evaluat apoi cele cîteva propuneri care mi se făcuseră în privinţa colegiului în care urma să candidez. Fără multe ezitări, am ales Ploieştiul, la propunerea Robertei Anastase. După ce am decis asupra tutror acestor chestiuni, am stabilit de comun acord cu Roberta, cu Adriean Videanu (pe atunci, purtător de cuvînt al partidului) şi cu amicul Cătălin Avramescu (urma să-şi anunţe şi el candidatura odată cu mine) data conferinţei de presă în care se va face anunţul. Am stabilit o zi de marţi. Comentariile mele în “Cotidianul” apăreau de două ori pe săptămînă, marţi şi joi. Cum mai erau cîteva zile pînă la data conferinţei de presă, am decis să-i anunţ în prealabil pe şefii celor două publicaţii la scriam, “Cotidianul” şi “Dilema Veche”. Aşa mi s-a părut normal. Deşi nu am fost niciodată un jurnalist în sensul strict profesional al cuvîntului, ştiam că angajamentul meu formal în tabăra pedelistă dezechilibrează cumva relaţia mea cu publicaţiile în care eram publicat constant. Sigur că părerile mele politice erau bine ştiute de toată lumea, dar simţeam că e o diferenţă între agajamentul formal pentru Partidul Democrat Liberal şi susţinerea pe care, în calitate de comentator, o acordam orientărilor pro-Băsescu. Prin urmare, cu vreo patru zile înainte de conferinţa de presă în care îmi anunţam intrarea în partid şi candidatura, l-am sunat pe Doru Buşcu şi i-am spus despre decizia mea, întrebîndu-l dacă postura mea de candidat la alegeri i se pare incompatibilă cu cea de comentator al “Cotidianului”. Doru mi-a spus că da, din punctul lui de vedere este o incompatibilitate. Mi-a spus că vrea ca în ziarul pe care îl conduce să fie o clară demarcaţie între comentatori şi oameni politici. Am replicat cu exemplul “Jurnalului Naţional”, unde scrie periodic Adrian Năstase. Doru mi-a spus: “Treaba lor, eu vreau o demarcare clară a politicii angajate de comentariul politic în ziarul meu”. Am continuat să discutăm pentru minute bune şi mi-a prezentat pe larg argumentele lui. Mărturisesc, m-a convins. Sigur că îmi părea rău că nu mai scriu la “Cotidianul”, dar am înţeles că şeful ziarului are aceste principii editoriale. La finalul convorbirii i-am spus că aş vrea să scriu un ultim comentariu, în care să-mi iau la revedere de la cititorii mei, înainte de a exista un eventual anunţ public al despărţirii noastre. A acceptat imediat. I-am spus că voi publica editorialul exact în marţea în care anunţam, de la sediul din Modrogan, intrarea mea în politică. A spus că i se pare foarte nimerit aşa. Ar mai fi două lucruri pe care e onest să le spun, dacă tot am povestit cum a decurs despărţirea mea de “Cotidianul”. Primul: Doru m-a sfătuit să nu intru în politică, ci să perseverez în publicistică. I-am replicat că decizia mea e definitivă. Mi-a spus că îi pare rău că trebuie să ne despărţim , dar că vrea să rămînem prieteni. În fine, mi-a spus că atunci cînd mă voi decide să ies din politică sau dacă voi pierde alegerile, să nu uit că uşa “Cotidianului” este deschisă pentru mine. Precizez că am rămas prieteni. De asemenea, de cîte ori ne vedem, îmi reaminteşte că, dacă ies din politică într-un fel sau în altul, pot reveni la “Cotidianul” imediat. În al doilea rînd, Doru mi-a spus că pot publica oricînd un text în “Cotidianul”, dacă simt nevoia unei asemenea tribune, dar că textul va fi semnat cu indicarea clară a calităţii mele politice – adică, “Sever Voinescu, deputat PDL”.

Tot ceea ce a urmat s-a desfăşurat conform înţelegerii noastre.

Cred că ar fi bine ca şi TRU să explice în amănunt cum au decurs lucrurile în cazul despărţirii sale. Iau act că Doru a decis ca acest text al lui TRU să fie publicat şi aştept replica lui de mîine.

Am revenit. Despre pragmatism şi importanţa doctrinelor.

De cîtăva vreme, simt stînjeneala inadecvării. Sînt unul dintre cei tot mai puţini care cred că doctrinele politice sînt fundamentale pentru viaţa unui partid, pentru exprimarea sa politică fie la guvernare, fie în opoziţie. Mi se răspunde din toate părţile că doctrinele, mai ales în vremuri de criză, sînt un moft. Cînd avem în faţa mari provocări, precum criza economică în care ne aflăm, trebuie să lăsăm de-o parte doctrinele şi să căutam soluţiile obiective şi pragmatice. Acestea sînt “soluţiile bune”. Soluţiile bune, din cîte mi se spune, sînt dincolo de doctrine. Ele par că aparţin unui fond “expert”, non-ideologic, “ştiinţific”. Prin urmare, soluţia bună nu este nici de dreapta, nici de stînga, nici socialistă, nici social-democrată, nici liberală de stînga, nici liberală de dreapta, nici creştin-democrată, nici creştin-socială, nici conservatoare. Ea este “obicetivă”. Cumplit şi ipocrit cuvînt!

Înţeleg bine de unde vine neîncrederea în ideologii. Experienţele noastre de dinainte şi de după 1990 recomandă pe deplin dispreţul pentru doctrine. Şi totuşi, nu văd cum ai putea răspunde oricărei provocări politice sau economice dacă nu soliciţi pe deplin viziunea pe care o ai despre cum anume arată şi trebuie să arate ordinea din cetate. Cum te poţi descurca în lume - într-o lume frenetică şi înspăimîntată cu atît mai mult -, dacă nu pui la lucru întregul arsenal propriu de credinţe despre lume? Or, tocmai aceste set de credinţe personale despre ordinea din cetate, despre raportul dintre binele public şi binele privat, reprezintă ideologia. Cred că unei crize economice, de pildă, îi poţi răspunde în mai multe feluri. Unii vor spune că e cazul să stimulezi consumul pentru a stimula producţia, alţii vor spune, dimpotrivă, că e bine să induci austeritate generală. Unii cred că trebuie să ai grijă de oameni păstrîndu-le locurile de muncă şi a salariile prin intervenţia statului pînă trece urgia, alţii spun că e mai bine să laşi lucrurile să curgă de la sine, cu orice preţ, pentru că economia se re-echilibrează natural. Unii cred că e cazul să ai abordări etice, pentru că temeiul capitalismului performant, al acelui capitalism care produce prosperitate generală este o anumită etică, iar criza economică vine din alterarea ei. Alţii rîd cînd aud de aşa ceva şi vor măsuri cît se poate de reci menite să deblocheze funcţionarea creditului. Sigur că e greu de spus cine are dreptate cînd e posibil ca toţi să aibă dreptate. Dar toate aceste abordări nu sînt nimic altceva decît reflexul unei doctrine. Chiar dacă ştii să-i spui pe nume sau nu, ideologia palpită viu în orice om care acţionează politic. Atunci, de ce mi se spune că trebuie să fim non-ideologici şi pragmatici? Bănuiesc că cei care îmi spun asta, nu ştiu că pragmatismul însuşi este o doctrină.

Din păcate, partidele noastre nu urmăresc deloc doctrinele lor. Alunecă foarte uşor din spaţiul credinţelor asumate programatic şi se poatră cu propria ideologie de parcă ar fi o insignă pe care o pui la butonieră la sărbători şi apoi o laşi într-o cutie uitată printr-un colţ de sertar.

Eu , unul, mă încăpăţînez să cred că aparţin unui partid de dreapta, construit în stilul popularilor europeni. Adică, un partid federativ din punct de vedere ideologic, în care toate ideologiile democratice de la dreapta spectrului politic pot convieţui şi pot lucra împreună pentru a da un răspuns coerent şi substanţial. Văd bine că şi la stînga diferenţele dintre social-democraţie, socialism şi liberalismul de stînga se relativizează după disparţia regimurilor comuniste europene. Procesul este similar cu ceea ce se întîmplă la dreapta. Se constată o apropiere doctrinară şi politică a partidelor în scopul bipolarităţii.

Personal, mă revendic de la conservatorismul anglo-saxon. Găsesc în acest cîmp ideologic multe idei utile pentru reorganizarea capitalismului. Sînt promotorul lor.

Întâlnire cu destinul

Aş fi vrut să încep prin a vă împărtăşi convingerea că a venit vremea marii schimbări, că alegerile din 30 noiembrie reprezintă marea şansă pe care o are poporul român de a decide liber şi în cunoştinţă de cauză cine va conduce România, pentru că acestea sînt primele alegeri uninominale, sînt primele alegeri de după aderarea la Uniunea Europeană, iar electoratul este mai matur şi mai expermentat decît a fost vreodată. Dar, îmi dau seama, asemenea vorbe, oricît de sincere ar fi, ar suna pentru dumneavoastră ca un scrîşnet penibil. Dacă politicienii anilor 90 au reuşit cu adevărat ceva în această ţară, a fost să vă îndepărteze de politică şi să ucidă limba română. Cum mai poţi veni în faţa oamenilor să vorbeşti despre ceea ce România are nevoie, adică despre “schimbare”, “reformă”, “prosperitate”, “programe de viitor”, “anticorupţie”, „onestitate”, cînd sute de politicieni au călcat în picioare aceste cuvinte prin faptele lor? Cum mai poţi să spui că reprezinţi “o gîndire nouă”, că “eu sînt altfel”, că eu nu sînt nici corupt, nici prost, nici leneş, cînd toţi corupţii, proştii şi leneşii au spus vreme de atîţia ani acelaşi lucru? Acum cîteva seri, mergeam spre casă pe aleile strîmte şi pline de farmec din zona de sud a Ploieştiului, după o întîlnire cu cîţiva oameni obişnuiţi din cartier, şi mă gîndeam că ar trebui inventată o nouă limbă română pentru că politicienii au distrus-o prin abuzuri şi minciuni. De-odată, cineva m-a strigat şi s-a apropiat de mine. Mi-a strîns mîna, mi-a spus cum se numeşte, mi-a spus că are 58 de ani şi că mă susţine. Părea un om muncit de ale vieţii, decent şi curat – exact ca cei pentru care vreau să fac politică. Omul acesta mi-a spus aşa: “Am auzit că parlamentarii iar şi-au mărit pensiile. Am văzut că votează ca apucaţii fel de fel de legi, cu prea puţină grijă pentru ziua de mîine. Am văzut că ne tratează ca pe vite, gîndindu-se că dacă ne mai dau cîţiva leuţi la salariu sau la pensie, îi votăm imediat. Domnule Voinescu, mi se pare că România nu mai e treaba lor.” Tristeţea din vocea acestui om spunea totul. Nici mie nu-mi plac politicienii aceştia, ineficineţi şi gureşi. Îi înţeleg perfect pe toţi aceia care nu mai vor să aibă de-a face cu ei şi care se dezinteresează de politică. Eu, însă, am ales calea opusă. Eu mă implic în politică acum, pentru că numai din interior se poate impune acel tip de politician decent de care avem atîta nevoie. Cred că, dincolo de orice, nu avem voie să ne abandonăm ţara. Chiar dacă România nu mai e treaba lor, România e treaba noastră. Cred sincer că dumneavoastră şi cu mine, avem o întîlnire cu destinul României pe 30 noiembrie. Nici eu, nici dumneavoastră, nu avem voie să o ratăm!