Cu acordul lui Eugen Istodor, public mai jos versiunea integrală a interviului pe care i l-am acordat și care a apărut săptămîna asta în Academia Cațavencu. Din considerente de spațiu, el a fost scurtat de foarfecele redacției, dar eu cred că e interesant de citit așa cum este el, necenzurat. M-am întins la vorbă cu Eugen mult peste spațiul alocat, dar, n-am ce face, mie îmi plac conversațiile lungi îmboldite de întrebări d`ale cațavencilor. Public acest text, fie și numai pentru a corecta, cu zîmbetul pe buze, o eroare de imprimare. Pluralul pentru ayatolah este ayatolahi – așa cum l-am folosit și eu în interviu. Pe piață, a ajuns ayatolaci și toată lumea s-a grăbit să-l citeze așa… Greșeala de tipar a fost preluată cu totul necritic, de către o presă care înghite și proiectează în titluri mari, absolut necritic, orice.
E.I :Lincoln o fi călcat pe ceva cadavre să ajungă preşedinte?
S.V : În legende, nu. Lincoln nu era un cinic – asta e clar. Suferea de migrene, care au devenit tot mai îndelungate și tot mai dureroase cu trecerea timpului, așa că nu putea fi cinic. Cînd te doare capul, cinismul e imposibil. Nimic nu îl facea să-și iasă din propria persona, de care, de altfel, era foarte mîndru. În primul mandat, a avut de condus un război. Nici al doilea mandat nu a fost scutit de vărsare de sînge din baionetă americană. Dar el, ca om politic, nu era genul evocat de întrebarea ta. El este cel care a impus schimbarea de paradigmă în politica americană de la gîndirea bazată pe Constituție – document pe care americanii îl prețuiau aproape mistic atunci, la fel de mult ca și acum – la gîndirea bazată pe Declarația de Independență, celălalt document fondator american. Cînd a spus că Declarația de Independență prevalează asupra Constituției, Lincoln a fondat în veac gîndirea republicană. Oricine știe cîte ceva despre cele două documente, Constituția SUA și Declarația de Independență, înțelege că un om care o preferă pe cea din urmă celei dintîi nu poate călca pe cadavre. Altfel, Lincoln era un înțelept în sensul umanist a cuvîntului – numai un astfel de înțelept poate spune, la un moment dat în viață, așa: ”Experiența mea îmi spune că oamenii care nu au vicii au foarte puține virtuți”. Îmi place să vorbesc despre Lincoln, pentru că am trăit cîțiva ani frumoși pe plaiurile unde s-a născut și a intrat în politică, dar și pentru că era un adevărat republican. Simt, totuși, că nu despre bătrînul Abe vrei tu să vorbim, de fapt. Așa că aștept întrebările pe care chiar vrei să mi le pui.
E.I: Marat ar fi fost el ce-a fost doar cu mîrîieli? Charlotte Corday o fi fost o naivă, nu este ea oare mare om politic?
S.V: Continuăm cu întrebările de încălzire, din cîte îmi dau seama. Bine, cum vrei, e spațiul tău. Marat nu-mi place deloc. Fervoarea cu care a participat la ”masacrele din septembrie” mi-l fac nesuferit. Era un individ periculos. Iată, gîndesc la fel ca Charlotte Corday. A luat de la Rousseau – pe care îl considera maestrul lui spiritual - tot ce e mai rău. Mie îmi place foarte mult Rousseau, dar Marat l-a citit anapoda și a ratat toate mizele înalte ale gîndirii lui. Cele mai interesante lucruri despre Marat mi se par a fi publicistica lui politică – un delir fără sfîrșit, în care se amestecă bufoniada demagogiei cu un fel de tragism nietzscheean a priori – și boala ciudată din ultima parte a vieții. Unii spun că era un herpes nenorocit, alții că era un efect rar al diabetului – în fine, nu se știe exact. Bun, sunt de acord, Marat a urlat nu a mîrîit. Și ce-a făcut cu asta? Cînd spui ”ar fi fost el ce-a fost” prezumi că a fost ”ceva”. Ce? A fost un ucigaș frenetic. În Revoluția franceză și, mai ales, în vremea terorii apucați ca Marat erau cu duiumul. Iacobinii și ”exagerații” erau numai de-ăștia. Vezi bine, gîndesc despre Marat cam ca Charlotte Corday, dar asta nu înseamnă că madmoazela mi-e simpatică. Deloc chiar. Avea ceva idei politice, dar nu a fost un om politic. Din cîte știu despre ea, un singur detaliu îmi place, deși este de-a dreptul lugubru. Capul ei, desprins de ghilotină imediat după execuție, a fost înhățat de un admirator al lui Marat, care, țindîndu-l de păr, a pălmuit fața. Un gest patetic, oribil pentru unii, caraghios pentru alții. Ei bine, mai toată lumea care a asistat la scenă spune că, incredibil, ochii ei s-au deschis și l-au privit cu dezgust demn pe cetățeanul indignat, care a leșinat. Cam sinistru, dar interesant, nu?
E.I:De unde a venit succesul preacenuşiului Lenin?
S.V:Eu cred că succesul lui Lenin a venit din faptul că a ales doctrina potrivită la timpul potrivit. Marxismul, care deja înflăcăra mințile Europei spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, are două mari calități. Prima: e simplu. Tot marxismul se poate reduce la trei idei care pot fi cuprinse în trei rînduri. Mai mult, marxismul chiar dă impresia că fericirea e simplu de obținut. Trebuie doar să faci revoluție și gata. Simplicitatea cu care marxismul arată oamenilor că utopia e la doi pași și este, de fapt, simplu de realizat este uimitoare. Alegînd marxismul, Lenin a dovedit că și-n politică principiul briciului lui Occam funcționează perfect. A doua mare calitate a marxismului, care l-a servit perfect pe Lenin, a fost versatilitatea doctrinei, universalitatea ei. Marxismul a fost ușor de rusificat și a devenit bolșevism. Lenin era un gînditor submediocru – însemnările lui pe marginea textelor lui Hegel și Marx dovedesc cu prisosință asta. Însă avea bun instinct de propagandist. Prin urmare, a ales o doctrină care nu era greu de înțeles și a făcut-o să vorbească rusește. Apoi, cu puțin ajutor de la prietenii aceia care știu de ce, a întors lumea cu fundul în sus.
E.I:Eşti de acord, pe de o parte, că-i musai să dai şi din coate, dar să ai şi un obiectiv tare, nene, ca om politic?
S.V:Nene, simt că încep întrebările pe care chiar vrei să mi le pui. Diferența o face obiectivul. Dacă dai din coate pentru mărunțișuri sau meschinării – precizez că meschinăriile pot valora și milioane de euro – e una, dacă dai din coate pentru binele public, pentru interesul național sau pentru valori de deasupra noastră, precum justiția, e altceva. Stilistica datului din coate nu contează aici, ci obiectivul. Marele obiectiv poate transforma datul din coate în luptă eroică – micul obiectiv îl poate face să fie viermuială dezgustătoare.
E.I:De ce te-am întrebat, tu mîrîi. Nimic mai mult.
S.V:Am citit zilele astea editoriale semnate de oameni la ale căror păreri țin mult și toți sunt nemulțumiți că mîrîi, cînd ei s-ar fi așteptat de la mine să strig în gura mare. Mîrîi, pentru că am impresia că situațiunea se poate îndrepta cu mîrîieli. Mîrîi și pentru că strigătul mai mult strică decît face bine acum. Pînă la urmă ce vrem, niște martiri frumoși și inutili care să ne dovedească ceva ce știm deja foarte bine sau o scenă politică reformată, cu reguli și oameni politici demni de Europa secolului al XXI-lea? Cînd o să simt că a venit vremea strigătului, voi striga. Dar strigătul e apelul de ultimă instanță. Din cîte îmi dau seama, mai avem pînă acolo.
E.I:Nu te-au pus ministru, ştim. Ăştia puşi sînt jalnici, reşapaţi.
S.V.:Nu vreau să fiu ministru. Nu am vrut nici în iarna lui 2008, nu am vrut nici în iarna lui 2009. De ce nu admiri consecvența asta? Doru Baconski și Daniel Funeriu nu sunt nici reșapați, nici jalnici. Priviți și voi spre partea de guvern de unde răsare soarele și vă veți liniști puțin. Eu așa fac.
E.I:Spune adevărul: vrei să fii preşedintele partidului vreodată?
S.V:Nu. Al PDL, așa cum e acum, nu aș avea nici o șansă să fiu, oricît de mult mi-aș dori. Aș vrea, însă, să pun umărul la construirea unui partid de dreapta puternic, articulat, eficient, sănătos din punct de vedere moral și aprig din punct de vedere organizatoric. Un partid care să funcționeze indiferent dacă are privilegiul de a avea un lider puternic sau neșansa de a avea un lider slab, un partid care să poată merge la liderul lui cel mai puternic și să-i poată spune: ”Oprește-te, e prea mult!” sau să-i spună liderului său mai slab: ”Mergi înainte, suntem cu tine!”. Un partid de dreapta, așa cum sunt Partidul Republican American sau Partidul Conservator Britanic – modelele după care gîndesc și compar adesea. Am intrat în politică acum un an și ceva cu acest gînd. Pînă acum, totul a mers conform planului meu. Am vrut să cîștig colegiul meu ploieștean, l-am cîștigat. Am vrut să cîștige Traian Băsescu al doilea mandat, a cîștigat. Acum, urmează alte cîteva examene ale conformității dorințelor mele cu realul. Vom vedea ce va fi. PDL de astăzi va deveni partidul pe care vi l-am descris eu în viitor. Potențialul de înnoire al acestui partid este uriaș. PDL are un mare viitor în România secolului care abia a început. Sper ca toți colegii mei să simtă asta.
E.I:Dar preşedintele ţării?
S.V:Ar trebui să-mi doresc așa ceva? Nu mi se pare necesar…
E.I:De ce nu explorezi limitele cerului, limitele PDL, ce s-ar putea face ca tu să fii preşedinte?
S.V:Crede-mă, explorez limitele PDL tot timpul. A vrea să fii președintele partidului nu înseamnă să-i explorezi limitele, ci înseamnă să-i stăpînești bine centrul. Eu, unul, încerc să găsesc în PDL parteneri pentru un proiect mare, cu miză istorică. Acest proiect există, deja, în gena partidului și se vede limpede dacă citești statutul și programul PDL. Apropiatul Congres ne va duce un pas mai aproape de acest mare proiect politic. Proiectele individuale sau ambițiile de mărire sunt nimic față de proiectul în care cred și pentru care m-am înrolat în acest mare partid.
E.I:În PDL poţi să-ţi pui în aplicare un asemenea proiect? E mai simplu să devii astronaut?
S.V:Nu, pentru mine e mai complicat să ajung astronaut.
E.I:Tu cum crezi că s-a creat lumea politică din PD-PDL? Din interese sau gînduri curate, nu-i aşa?
S.V:După cum știm, miturile cosmogonice variază de la un trib la altul. Dar ceea ce oameni ca Jung sau Eliade ne-au dovedit este că aceste mituri au ceva în comun, indiferent de trib. PD și, apoi, PLD nu au apărut altfel decît multe alte partide care au apărut în România ultimilor 20 de ani, dar au avut, totuși, povești foarte diferite. La originea speciei noastre palpită monstruos o crimă primordială, zice Freud și, mai grav, la fel zice și Biblia. Nu originea trebuie să-mi creeze mie probleme, ci ceea ce fac eu cu ceea mi s-a dat mie, la mulți ani după apariția PD-ului. În fond, eu nu sunt membru PD, ci sunt membru PDL. PDL are cîteva grade de noblețe în plus față de PD și are o sută de grade de eficiență politică în plus față de PLD. Așadar, pare să fi fost o bună combinație.
E.I:Nu pe bani negrii şi omor dat celuilalt?
S.V:Cu omorul primordial am lămurit, cred, lucrurile. Or fi fost și bani negri, nu știu. Dar, încă o dată, nu cred că generațiile ulterioare sunt obligatoriu marcate de păcatele strămoșilor. De la Mîntuitor încoace, logica păcatului originar nu mai este deloc implacabilă.
E.I:În afară de 10-20 inşi cunoscuţi din partid şi rotiţi la guvernare, restul sînt morţi şi-ngropaţi. Îţi dai seama ce mari dubii a avut Băsescu să aleagă Udrea la Dezvoltare?
S.V.Da, asta este o problemă! Din afară, partidul pare închis. Sunt cîțiva ayatolahi și restul, figurație. Uneori, mai avem în partid alegeri cu grijă organizate și, ce să vezi!, tot ayatolahii cîștigă. Prin urmare, nimeni nu vrea nici o schimbare, totul e bine și frumos la noi, nu există nimeni mai bun în partid decît cei care au mai fost, sunt și vor fi. Toți știm, însă, că nu e deloc așa. Al doilea mandat Traian Băsescu chiar înseamnă nașterea unui nou timp politic pentru România. Stilul anilor 90, în care mulți dintre liderii PDL de astăzi au fost excelenți ca politicieni, a apus definitiv. Lumea s-a schimbat! Electorii vor altceva. Exigențele lor sunt cu totul altele acum. Atunci, vă reamintesc, lumea accepta corupția și îmbogățirea din funcții publice, numai să facă demintarul acela ceva și pentru popor. Așa gîndeau oamenii atunci. Acum, exigențele de competență și d emoralitate sunt mult mai mari. Oamenii nu mai vor să faci ”ceva”, ci să faci exact ceea ce trebuie. Și exigențele de moralitate au crescut simțitor. În ceea ce privește partidul, pe mine nu redundanțele figurilor ministeriale mă intrigă, ci faptul că deciziile importante se iau în cerc strîmt, fără consultare și se transmit fără explicații. Și măcar de ar fi decizii politice bune, dar, urmate fiind, multe au pus partidul în mare încurcătură. Cînd deliberează doar trei sau patru, gradul de utilizare al resurselor de inteligență și de imaginație politică de care dispune partidul este minim. Iar probabilitatea ca decizia să fie proastă este foarte mare.
E.I:Oho, e bine să stai la cutie? Poate-poate-şi aminteşte Băse şi te foloseşte el la ceva.
S.V:Nu prea înțeleg ce vrei să spui. Să stai la cutie este bine uneori și rău alteori. Acum, cînd a sosit vremea dezbaterilor serioase despre viitorul PDL, să stai la cutie este pură lașitate, dar și prostie. Nu peste multă vreme, va veni vremea în care partidul va intra din nou în tranșee. Atunci, chiar că nu va fi timp de dezbateri…
E.I:Cui vei folosi?
S.V:Nu știu… Deocamdată, văd că cei care mă iubesc sînt fericiți, iar cei care mă urăsc sînt nefericiți. Nu din cauza mea, ci din cauză că iubirea și prietenia aduc fericire, iar ura și pizma aduc nefericire indiferent de obiectul acestor sentimente…
E.I:Hai, repetă: „Prigoană jr e cea mai bună alegere. Băsescu face rele alegeri, uneori, apoi dă vina pe Boc.”
S.V:Nu repet! Îți spun: Prigoană jr. a fost decizia corectă în contextul dat. Mai departe: uneori Băsescu face rele alegeri, uneori Băsescu se înșeală, uneori Băsescu dezamăgește pînă și pe cei mai ardenți suporteri ai lui. Nu am avut niciodată impresia că dă vina pe Emil Boc pentru asta. Dimpotrivă, am văzut că își asumă public erorile. Să știi că unul dintre motivele care au dus la victoria lui Traian Băsescu în 2009 a fost acela că, de fiecare dată, în orice ocazie, a recunoscut că a comis erori și a recunoscut că primul mandat nu a fost unul pe deplin împlinit în sensul promisiunilor făcute în 2004. Nu cunosc vreo împrejurare în care Traian Băsescu să fi aruncat pe umerii altuia vreo eroare pe care a comis-o el. Cînd le face, le recunoaște singur.
)